Dacă zilele trecute pe mic îl mâncau gingiile din cauza dinților de probă ce stau să iasă, în seara asta a ținut să-mi amintească apucându-mă sănătos de păr și înfigându-și dinții mici si răi în scalpul meu, a început să-și sucească capul pentru un efect mai mare. Apoi toată tandrețea asta masculină a lăsat loc jocului „Buahh!“. Jocul ăsta l-am inventat pe cand Puștiulică avea vreo 7 luni. Atunci fiind mai plantă așa, mai ales când era obosit și tot ce făcea era să se lupte cu somnul și asta îi provoca strigăte și plânsete, i-am luat mâinile mici mici și i-am acoperit cu dosul palmei lui gura zgomotoasă în ritm indian. De ăia nativi în America. Rezultatul a fost un „mmmMUAH“ repetat care îi distrăgea temporar atenția de la motivul tristeții – sursa bocetelor. După ce a văzut că e distractiv s-a apucat să facă asta de unul singur. Pe măsură ce experimenta metodele de obturare a vocii se diversificau. A început să își plimbe trei degete peste buzele țuguiat-închise, să își lipească gura de obrazul meu intonând continuu mantra amuzantă. Acum nu mai mârâie continuu pentru efectul scontat. Acum face „Buahh!“ doar când își ridica buzele de pe obstacol. Fie el obrazul meu, dosul mâinii lui, etc.
Apoi la somn. Începuse să-și frece ochii de pe la șapte, și chiar mă așteptam să adoarmă devreme, dar… Nu.
De ce. De ce oare e atât de important să rămânem treji? De unde lupta instinctivă cu mica moarte cotidiană? De ce știm asta încă din primele zile că nu vrem să cedăm și urlăm și ne luptăm cu dușmanul nevăzut? De ce toți bebelușii îl urăsc visceral pe Moș Ene? Altfel cum s-ar explica lupta zilnică până la ultima picătură de energie? Și când îl vezi alunecând încet către interiorul pleoapelor, și adoarme cu un oftat ușor de „nici azi… dar mâine sigur…“, nu-ți vine să reevaluezi valoarea orelor petrecute-n amorțeală?
Și mie..
Noapte bună.
