Astăzi pe la prânz mi-a trimis Mama un snop de poze cu Puștiulică mâncând în scaunul lui. De fapt ce se întâmpla acolo avea prea puțin de-a face cu nutriția și mult mai mult cu arta. Arta mânuirii lingurii în combinație cu castronelul.
Și cum nici un pictor, sculptor, sau alt artist care lucrează cu materiale și mâini nu iese curat din procesul de creație, nici micul nu s-a lăsat mai prejos.
Dacă in pozele de încălzire era cu lingura în mână și curios de gusturile noi, în ultimele poze se uita la cameră prin castronelul transparent cu ochii ăia biluțoso-curioși încercând să înțeleagă dacă Mama zâmbea așa larg pentru că-i era pe plac fuziunea de rupestru cu olărit sau altceva o gâdilea..
Și uite așa la mine pentru câteva minute bune s-a făcut liniște. Nici musca nu se mai auzea între urechile mele, toată realitate imediată se retrăsese respectuoasă pentru a face loc imersiunii mele în pozele ochioase.
Inimile mici care băteau la distanță de mine se sincronizau din nou, și zâmbetul larg și mugurii de lacrimi-de-dor mi-au cotropit starea și m-au teleportat în bucătăria noastră mai mult lungă decât lată unde micul meu ținea lingura albă în pumnul stâng și cu dreapta își turna tot conținutul pregătit cu grijă de Mama pe…peste tot. Și apoi victorios întorcea castronul cu dosul de tobă în sus și-l percuta cu lingura mormăindu-și triumful asupra materiei.
Am mai adăstat preț de câteva minute, spectator nevăzut al întâmplărilor deja trecute, pentru a-i vedea cum Mama îi culege din păr bucăți mici bio, și cum îl spală pe mic de toate urmele independenței…
Apoi cu un oftat greu am pus pe bară realitatea și m-am întors la ziua mea.
Mâine-s acasă..
