1 Martie 2015

Mă distrez uneori făcând un exercițiu de imaginație atunci când am timp de contemplații. Observ inerentele discuții mai mult sau mai puțin aprinse între tați și fiii lor și încerc să mă pun în locul părintelui, întrucât aia e cea mai dificilă poziție în anumite momente.

Din reacțiile unora, am de învățat, pe alții îi corectez mental… dar ceea ce vedem de dinafară are aproape întotdeauna alte repere și cauze..deci foarte greu de judecat fără să ai toate datele.

Sunt câțiva demni de admirație publică, calmi și paterni, trec ușor peste ce pe alții i-ar aduce la exasperare, găsesc un zâmbet și dezamorsează situațiile cu el, ce mai, pâinea lui Dumnezeu. Și gata! Ca ăsta vreau și eu sa mă fac când mă fac mare! Nu ca transpiratul cu ochii roșii care-și urechea de zor bietul copil… Nu așa îi educi dom’le!

Dar cine-mi garantează că domnul calm și zâmbăreț nu își vede odrasla odată pe trimestru’ și având bateriile încărcate și nici o obligație educațională la orizont, reușește să fie calm și detașat, cu zâmbetul de tatăl mileniului gata pentru orice ocazie l-ar cere? Și de unde știu că ălălalt aflat în pragul infarctului nu și-a răcit gura cu răbdare până i-a înghețat dantura și in zadar, iar după doua nopți petrecute la urgență cu toxiinfecțiile alimentare căpătate pe rând de fiecare dintre cei 3 a ajuns la capătul capătului?

E greu să găsești inspirație, mai ales pentru mine, un Toma Necredinciosul prin definiție, și încă și mai greu să menții o constantă cand e vorba de interacțiunea cu ceva atât de volatil cum e temperamentul unui copil. Tot ce pot să fac e să tind către tatăl mileniului fără să las miocardicul să mă doboare. Pentru că din ce am văzut în jur, urmează încercări numeroase. Deocamdată e aproape liniște.