A fost Bunica la noi. A stat o lună și un pic, o perioadă interesantă atât pentru mic cât și pentru noi ca oameni crescuți. După fâstâceala inițială micul a luat-o pe bunică-sa drept cel mai activ partener de joacă – nu ca taică-su obosit și plictisit de repetiții – și a exploatat-o ca atare.
După ce a plecat Bunica am fost curios să văd dacă nu o caută prin camera ei, prin casă.. Nu. Nu i-a sesizat dispariția.
Ieri am început programul educational „Cum să nu te caci pe mochetă ci în oliță”. Se numește așa pentru că tocmai așa a debutat. I-a cumpărat Mama scutece-chiloți care se trag de pe el ca orice chiloți dar sug pipi ca niște scutece. Și l-am închiloțat și apoi deschiloțat cu mențiunea „acum facem pipi la oliță” însoțită de împinsul ostentativ al oliței albastre către văzul micului. După mai multe minute de pus maimuțul chelegos pe oală și prins și iar pus, și prins și iar … l-am lăsat să alerge așa deschiloțat prin casă că de pipi tot nu avea chef. La un moment dat s-a întrerupt din cursa lui nudistă și a început să-i împingă Mamei olița, rostind un „Piu-Pio!” hotărât. De mai multe ori. În timpul ăsta am început să simt mirosul … și am plecat să investighez. L-am găsit repede. Întins pe mochetă. Cât timp Mama și cu mine ne scărpinam în creștete de așa minune căcăcioasă, l-am auzit pe mic spunând cu multă convingere „Piuo-Pio!” și cu arătătorul împungea aerul în direcția petei de pipi ce apăruse în fața lui. Ne-am uitat unul la altul și ne-a bușit râsul. Ea l-a luat pe câcâcea la spălat eu m-am apucat de scos mocheta.
Odată spălat vine cârlionțatul mergând crăcănat și pe vârfuri cu trompa strânsă, adus de spate și cu mâinile la spate fornăind pe nas și uitându-se încruntat la mine cu capul ăla de cuier pom. (Din cauza părului întors în sus.) „Pune-i chiloții că ne rupem gâtul altfel” îi spun râzând Mamei.
Și uite așa am rămas fără mochetă în camera de zi.
