Lună plină, palmieri, noaptea te apasă cu fața-i moale și prăfuită de pistrui stelari, tu stai și te uiți în sus și tot ce-ți trece prin tărtăcuță e “hmmm… cum mi-ar plăcea să ma urc pe cal (!!) și să cuceresc lumea “. Da e din ceva scrisoare numerotată de poetele neîmperechiat. Îmi place ca sport mental să urmăresc șuvoiul gândurilor până la izvor – în ordina inversă invaziei. Așa că: Am ieșit aseară să duc gunoiul și era lună PLINĂ. Fiind abia la răsărit – sună ciudat dar și luna are răsărit – era roșiatică (din cauza particulelor de praf din atmosfera și unghiului din care o priveam – pot dezvolta dacă e nevoie) – roșiatică și mare, mi-a adus aminte de puiul de sultan din poezie care scobindu-se în nas se vedea stăpânul tuturor credincioșilor și păgânilor – deopotrivă.
Și am concluzionat în doi timpi și trei idei că eu nu-s deloc material de invadator. Nu mi-ar plăcea să ma duc călare peste alte popoare și să le caut pricină de ceartă, doar ca să mă simt eu … cuceritor.
Și nici poezia -ca manifestare literară- nu-mi place în mod exagerat. Ba dimpotrivă. Și am continuat cu introspecția plăcerilor personalizate și am ajuns la concluzia că e mai eficient să expun ce-mi place – decât ce nu. Urmărindu-mi ideea am început să scurm printre axonii amorțiți după lista cu ce anume-mi place mie. Concluzia e că-s o persoană negativă, antisocială, poate chiar sociopată, care nu trebuie niciodată investită cu o funcție de putere. Niciodată. Și uite așa, uitându-te la lună, fie ea și plină, poți ajunge la concluzia că locul tău este în afara societății.