Orice început are și un sfârșit. Asta am realizat aseară. O iau de Marți (- azi e Joi).
Marți după amiază am avut prima ședință cu părinții. Eu la o ședință cu părinții unde nu urma să fiu primul subiect pe ordinea de zi! UA! Adică eu … pe post de părinte. Hmmm…
Când am ajuns acolo am realizat că e pe bune. Adică chiar se întâmplă. În camera de joacă cu scaune mici stăteau oameni mari, din aia cu care vorbești cu dumneavoastră, și mai erau și două doamne care vorbeau pe rând și rar spunându-ne ce urmează pentru cei mici. Micul meu m-a acaparat rapid – găsise un colț cu jucării interesante și pentru că discuția celor mari de pe scaunele mici nu-l interesa deloc ne-am dus acolo. Jucându-mă cu Puștiulică și trăgând cu urechea la ce se spunea în cercul de părinți un sentiment care începuse să aibă și manifestări fizice punea stăpânire pe mine. Realitatea că Micul meu trece într-o nouă etapă începea să-și facă loc printre tot ce pusesem în calea ei… Și nu doar etapa în sine ci faptul că ăsta e doar primul stadiu de dezlipire îmi dădea ghes să respir mai apăsat ca și cum oxigenul fugise din camera aia.
Aseară după ce Micul a adormit Mama s-a apucat de etichetat. Lucruri pe care o să le folosească Puștiulică la grădinița aia… Am ajutat-o și eu. Parca-l trimiteam în armată. După ce am lipit etichete pe chiloți, șosete etc, ne-am așezat unul lângă celălalt și am tăcut un pic cu ochii în tavan. Apoi eu am propus să mai facem unul că ăsta ne lasă singuri acușica. Să nu ne ieșim din mână.
Nu ne-am apucat.
Apoi i-am zis cum văd eu în capul meu trecerea asta. Ca pe o dezlipire de noi. Micul era până acum lipit de noi doi cu toate tentaculele. Acum – jmooofp! și-a dezlipit o ventuză, și mai urmează una și tot asa, și când o să ne dezmeticim tocmai iese pe ușă cu prietena și se duc acasă la ei.
Apoi amândoi ne-am enumerat temerile legate de incapacitatea oricui altcuiva în afară de noi de a avea grijă cum doar noi putem (a se citi „doar Mama poate”) apoi am oftat și am concluzionat că ăsta-i cursul vieții, că nu poți să-l protejezi până la adânci bătrâneți. Și am oftat iar, iar eu am propus din nou să mai facem unul. Nici acum nu ne-am apucat.
Aș vrea să spun că o parte din mine vrea să-l păstreze așa mic și lipicios, vorbăreț și energic dar dependent de mine și de Mama, să nu se schimbe să nu crească, să nu.
Dar nu pot să spun asta. Pentru că nu doar o parte din mine vrea asta. Eu în completu-mi întreg vreau asta. Dar cică nu se poate.
De ce mai faci plozi dacă trebuie să-i vezi cum pleacă la grădiniță?
