Încă de dimineață am aflat că astăzi e prima zi de scoală. De la televizor. Instant mi-am amintit de prima mea zi de școală. Îngrămădeala de pe lume, flori care mai de care mai buchetoase, uniforme ținute o vară în șifonier și probate ocazional doar așa de nerăbdarea și curiozitatea de a vedea un pic în viitor – cum o sa fie „la școală” ? Noțiunea aia îmbrăca forma clădirii pe lângă care am trecut și ai mei mi-au prezentat-o ca pe „școala la care ai sa te duci tu din toamnă”. De la înălțimea celor 6 ani și jumătate părea impunătoare, plină de inițiați gălăgioși, un loc plin de necunoscut… Mi-am găsit și poza din bancă, era și sormea mai mică în ea că deh, venise tot familionul la eveniment și mezina cârnă nu putea sa lipsească din fo’ poza.
E atât de mult de atunci încât parca face parte din amintiri furate, e incredibil să ma pot uita în ochii mei de atunci și să mi-l amintesc pe domnu pozar cum ne zicea să ne adunăm mai spre centru, ca să încăpem toți în hârtia colorata.
Pistruiat, cu părul zburlit încă de crengile copacilor verii la bunici, cu picioarele bălăngănind în permanență, luam în ziua aia calea domesticirii, șlefuirii și educării, pentru a deveni o noua rotiță infima și bine unsă în mecanismul societății care mă pusese în acea bancă. Ma uit cu drag la poza asta și recunosc chipuri și nume de care nu mi-am mai adus aminte de ani de zile. Și nu pot să nu mă întreb, oare ăștia ce-au ajuns, pe unde mai sunt, se mai gândește măcar unul la ziua aia, astăzi? Poate doar ăia care au plodăciunile în situația similara, altfel – de ce? La vârsta aia auzeam sporadic despre dorul de copilărie. Și ceea ce înțelegeam era că în copilărie era bine, și că toți o regretau și nu o mai puteau chema decât din amintiri, încercam sa memorez feliile grase de bine, mustind de frunze verzi de cireș care ascundeau buchete bucălate de cercei comestibili, încercam să-mi fixez în memorie binele ăla al copilăriei, ca să-mi fie ușor să-l chem când oi fi mare, ca ăia de se plâng că a trecut. Singura dată când am fost prevăzător cu privire la ceva în viata-mi. Halal rezerve! Îmi aduc aminte cum stăteam toți „la careu” care aparent însemna că stăm toți grămadă în curtea școlii unde urma să aibă loc „ceremonia de deschidere a anului școlar”. Maica-mea m-a luat de o aripă și m-a tras-împins până într-o altă grămada decât cea în care am poposit inițial unde odată ajunși, am primit un buchetoi de flori și un îndemn între omoplați cu care am ajuns până lângă o tanti cu paru’ învârtit în jurul capului care primea buchete de flori. M-am executat, și am dat să plec, dar tantea voia să știe cum mă cheamă. Și ce e tata. Și ce e mama. Și unde stau. Apoi mi-a zis ca ea e învățătoarea B. și să stau acolo în spatele ei că urcam în clasă când se termină. Ceva. Nu știam ce trebuie să se termine, dar aia cu clasa a sunat bine, asa că abia așteptam. Stand „în spate” și lungindu-mi gâtul după restul familiei care se retrăsese la un loc cu alte resturi de familii, am aflat că treburile alea explodate de pe capetele fetelor se numeau fundițe și că „așa trebuia”. Am mai cunoscut și un băiat cu care m-am împrietenit pe loc, și care mai târziu în ziua aia am aflat că era vecin cu mine. La același etaj. Ușa următoare. Deh, bloc nou, abia mutați de câteva zile, nu apucasem să-mi cunosc vecinii. Toți se mutaseră tot de câteva zile. La un microfon cu ecou s-au perindat niște oameni prea mici pentru a fi văzuți de la înălțimea mea, așa că am așteptat șușotind printre pssssst!-urile doamnei B să „urcăm în clasă”. Învălmășeala ordonata de fundițe, uniforme, ghiozdane, pași mici și grăbiți pe scările ce duceau la etajul doi, miros de cerneala… Niciodată nu am înțeles de unde mirosea a cerneala pe scările școlii în ziua aia, în timp am presupus că de fapt mirosea a vopsea – că doar vopsiseră proaspăt totul pe acolo, altă explicație ar fi fost să se fi împiedecat un boboc și să fi spart călimara din ghiozdan – da, aveam călimările la noi chiar dacă aveam stilouri pline, Flaro cu piston – sau poate se jucase careva cu stiloul … Habar nu am – cert e că în memoria zilei ăleia urcatul scărilor a fost impregnat cu miros de cerneală Pelican. Odată ajunși în clasă și împrăștiați manual de tanti B. către toate colțurile cu bănci, a intrat și restul familiilor cu domnul pozar și asa a apărut și poza de mai sus. Abia când familiile și-au pupat progeniturile care mai afectuos, care mai din mers, și am rămas cu doamna cu capu-nfăsurat în păr, abia atunci m-a luat o strângere de spate, cu fiorul rece al realizării că am fost lăsat acolo. Printre străini. Și tanti B. tocmai ne spusese ca are titlu de „Tovarășa Învățătoare” și că trebuie să ridicăm mâna dacă avem ceva de spus… Începuse dresajul.