Astăzi a fost soare, un pic de vânt dar frumos așa că am fost la plimbare și ne-am oprit pe la un carusel mic cu căluți din lemn pe două rânduri și alte mijloace de transport înfipte-n podeaua-i. Prima dată când micul urcă pe un cal. De lemn, e adevărat dar cu coadă de cal original sută la sută plus cioburi mici pătrate de oglindă înfipte-n curui-i. Pe bune, caii ăia încă nu se hotărârseră dacă-s de herghelie sau de discotecă. Că de lemn am stabilit că erau deja. Micul nu și-a arătat entuziasmul în mod prea evident, dar zâmbea cu toate gropițele din dotare deci nu i-a displăcut. A fost și pentru mine o premieră, niciodată până astăzi nu am stat într-un carusel clasic care să se și învârtă. După trei ture de carusel în care am schimbat rolul de proptea-de-mic cu Mama și calul cu caleașca și apoi cu o treabă greu de denumit, am plecat mai departe în plimbarea noastră… Și am ajuns inevitabil la un loc de joacă. Unul măricel, unde plodăciuni diverse modele și ani de producție alergau ca albinele de la o jucărie la alta. Tații în general cu ochii în telefoane, iar mamele absorbite de discuțiile grupului de mame din care odată intrată pe cele două porți consecutive nu poți să nu faci parte.
O lume nouă…și cu reguli nescrise… E probabil greu să-ți imaginezi de la distanță sentimentul de imersiune în mulțimea asta.. Pentru mine a fost a doua premieră pe ziua de azi, am deschis ochii către alte potențiale pericole la care micul va trebui să facă față..
Dincolo de lupta cu gravitația, trebuie să recunosc că mă uitam cu admirație la cei care părăseau arena cu capul nespart, o altă luptă pare să se dea acolo. Lupta pentru jucăriile puse de primărie, tobogane, balansoare, leagăne, învârtitori, lupta pentru un loc în față… Fiind mulți copii, ajung să vrea același lucru în același timp. Și de aici..
Urcasem micul încet în ritmul lui pe treptele unui tobogan (am crescut crezând că-i zice „topogan“) și la capăt, în culmea pregătirilor de coborâre, vine o încruntată cu ochii neprietenoși se cațără pe tabla lucioasă până la noi și uitându-se roată apoi fix la micul meu îi zice ca e „un rău“. Cu ură, în glas și-n ochi. Nedisimulată.
V-a venit f’odat’ să pocniți un copil la 2 secunde după ce l-ați întâlnit? Da’ așa cu sete, să-i sară mucii până pe banca unde stau mamele grămadă?
Am zâmbit, mi-am dres vocea și duios am rugat-o să-și miște curu că avem o treabă.
Vreau să clarific. Nu îmi plac copiii. Îmi place DOAR copilul meu. Nu am luat în brațe plozii altora de scumpi ce-s, nu am complimentat mămicile gratuit că e frumos cartoful cu ochi pe care-l îndeasă in cărucior, nici măcar nu îi remarcam înainte de a-l avea pe al meu, și asta nu s-a schimbat.
Am ridicat problema violenței în arena de joacă. Ce facem -zic- dacă văd că mi-l altoiește v’runul pe mic… Dacă-l împinge jos de pe ceva jucărie d-asta și amărâtu-și frânge gâtul?! Nu poți să-l faci piure cu șireturi în văzul altor mici, dar la tac’su ori la mă’sa poți să te duci și să-i dai o bastârcă nemaivăzãtoare să simtă că lipsa de educație doare. Se cheamă responsabilizare. Ca la câini. M-a mușcat potaia-ți, plătești. Ua! Ce meciuri ai vedea pe la țarcurile astea cu leagăne! Fight Club cu cărucioare…
M-a lăsat Mama să mă racoresc vorbind, apoi mi-a explicat că e de datoria noastră să-l lăsăm să reacționeze și să intervenim doar dacă chiar e în pericol. SERIOSSS? Da. Adică eu să văd că-l discomfortează un grăsan bolund și să mă uit așteptând să-l pocnească înainte să-i rup mâinile și să-i bat toată familia cu ele? Da.
Aparent e un subiect fooooarte delicat, care naște multe dezbateri. Să-l înveți să se apere? Cum știi că nu o să atace el primul? Cum găsești echilibrul între tăntălău și bully? De ce nu mi-a zis nimeni că e așa de complicat? Unde pot angaja pitici bodyguarzi? In general… Wtf?
