Aseară am avut o discuție lungă cu Mama. 40 de minute pot părea lungi când sunt atât de intense precum au fost cele în care eu mi-am vărsat oful egoist, iar Mama a avut încă o dată (oare a câta?) răbdarea de a-mi asculta frustrările legate de plod și a-mi explica din nou, dar într-o altă formă, de ce se întâmplă și cum să înțeleg ce se întâmplă.
În ultima vreme nu am mai scris despre plod. De loc. Nu am mai putut. Când Mama mă întreba de ce nu mai scriu îi spuneam că nu-mi găsesc ideile. Că nu am timp. Că …ceva.
După discuția de aseară a trebuit să cobor în gaura aia întunecată unde fiecare din noi își aruncă rufele cu care nu vrea să aibă de-a face și să-mi clarific reluctanța.
A trebuit să admit cu jumătate de grimasă că nu am mai scris pentru că nu am vrut să mă confrunt cu nemulțumirea, cu disconfortul mai degrabă, dat de comportamentul piticului din ultima vreme. Trebuie să găsești resurse interioare suplimentare pentru a admite că te-ai coborât atât de jos, încât, în loc să reacționezi ca un părinte normal la căpuț, tu ai preferat să te superi mai rău ca un plod tâmp – pe propriul tău copil – și te-ai retras în colțul tău cu genunchii și degetul la și respectiv în gură.
Pentru cei care nu reușesc să țină pasul – urmează detalii. Eu, naiba știe de ce, când vine vorba de zgomot, gălăgie, manifestări febrile șamd – fac scurt circuit și bat în retragere. De când mă știu. Puștiulică reușește să bifeze toate căsuțele astea în doar câteva secunde. Țipetele lui energice și furia cu care-și trăiește bucuriile vin ca un torent de munte după o ploaie sănătoasă și-mi erodează orice punct pe care-mi sprijinisem buna dispoziție. Cei care nu au probleme d’astea cu nervii capului să-și imagineze că-i trezește cineva cu cântec de drujbă, în mijloc de noapte, după un somn de două ore. Înainte să iasă moraliștii la atac trebuie să clarific că nu-s lovit la tâmplă în așa hal încât să nu înțeleg că nu-i vina altora că mie-mi filează lămpile la prima adiere.
Peste pupăza țipătoare mai vine și colacul (cu lumânare pecetluitoare de fatalitate aferentă) reprezentat de refuzul piticului de a face ce îi spun. Orice ar fi. Oricât de pozitivă e intenția mea. Vă mai amintiți pe ai voștri părinți întrebând cu maximă frustrare în voce „Da’ eu vorbesc cu pereții?” – Ăla sunt eu acum. Mama mi-a explicat cum e cu respectul pentru piticania nevricoasă, cum nu cu impusul, ci cu explicatul și re-explicatul se merge înainte… și am încercat.. da’ cum n-am încercat.. rezultatul fiind același. Și nu îmi mai iese asta cu răbdarea de a repeta aceeași rutină în ‘șpemii de variațiuni doar ca Puștiulică să-mi ignore ochiul ce se zbate a neputință și să facă tot ca el. Tot ce pot să (mai) fac e să-mi reprim pornirile de părinte tradiționalist.
După colacul de peste pupăză deci, m-am retras mai mult subconștient decât voluntar într-un colț de unde nu am vrut să mai am de-a face cu părințeala. Știu cum sună, crede-mă, am șters de mai multe ori decât îți poți imagina fraza asta înainte de a decide să o las la vedere. Dar … Mama și vorbele ei m-au adus înapoi la realitatea pe care trebuie să mi-o asum.
După mine, felul în care a reușit să pună în cuvinte simple chintesența părințelii universale e de scris și de dat fiecărui potențial sau actual părinte.
Poartă-te cu copilul tău ca și cum ar fi un „tu” mic.
Apoi mi-a expandat vorbele astea în două fraze: Înțelege toate hachițele și nevoile ca și cum ar fi ale tale. Pune-te în locul lui și vezi cum ai vrea să reacționezi tu părintele și de ce.
Mda… Abia când transpui realitatea în ceva ce te atinge direct poți depăși egoismul nativ – în cazul meu – și poți rezona cu cea mai importantă parte a ta – copilul tău.
Când îți vine să țipi – adu-ți aminte cum era când țipau la tine. Când îți vine să-i tragi una amintește-ți cum te făceai de mic când un om de trei ori cât tine ridica mâna să te lovească.
Pentru mine e momentul să devin părintele pe care copilul meu îl merită – pentru a-mi merita copilul.
Așa că o să-ncep să scriu din nou. Mai des, cel puțin.
