7 Aprilie 2017

Acum câteva zile Puștiulică și Mama s-au dus la plimbare și au trecut și pe la „mafin” – de la englezescul muffin tradus ca brioșă în limba noastră românească. Pe la muffin se duc din când în când pentru că piticului îi face mare plăcere să stea pe scaun bălăngănindu-și picioarele cu pasiune pe toată durata ritualului sacrificiului patisiero-panificativ. După momentul de social eating Puștiulică a mai făcut rost de un biscuite integral bio organic rupt direct din țâța mamei Geea pe care după câteva ronțăieli l-a decretat promis : „ Ăsta e pentru Tati! ” Pe drum a continuat să ronțăie din biscuitele grunjos luând bucăți mici-mici reiterând după fiecare destinația biscuitului descrescător a cărui molfăit a continuat până la coborârea din mașină când i-a prezentat Mamei bucățica de mai jos pe care a ținut-o între palmele făcute căuș o bună bucată de drum spunându-i cu sprâncenele ridicate și preocupare în voce: „ Asta i-o dăm lu’ Tati, Mami! ”

Când mi-a trimis Mama poza asta împreună cu o foarte sumară versiune a originii mi-a zâmbit sufletul și mi-am aburit ochelarii. Starea normală a piticul ăstuia e de a se gândi la noi. Pe la sfârșitul lui Februarie l-am luat cu mine la cumpărături într-o seară și ne-am făcut de cap la raionul cu cipsuri. Am luat cipsuri de mere, de morcov și cred și de cocos. Pe drum spre casă am gustat din toate. Doar gustat că piticania a acaparat pungile imediat după intrarea în posesie și după ce a testat gusturile a strâns pungile la gură decretând cu un ton care nu admitea recurs că : „ Îi păstrăm și lu’ Mami de astea iami delișăs Tati! ”. Încercările mele de a-l convinge că în pungile abia desfăcute sunt suficiente felii de mere morcovi și nuci de cocos uscate la cuptor pentru toți nu au avut nici un ecou. Neclintit a rămas omulețul până am ajuns acasă unde i-a prezentat Mamei gama largă de gusturi pe care le-a păzit strașnic de nehalitu’ de tac’su. Abia atunci am putut să mă ating de pungile mele.