Ne-am dus cu Mama într-un parc-pădure cu vreo două săptămâni în urmă. Ne-am jucat de-a mai multe acolo Mama fiind pregătită de acasă cu o sacoșă mare plină cu decoruri și recuzită.
Eu cu mâna pe inimă recunosc că activitățile Mamei îmi dau o stare de neliniște chiar înainte de a le începe întrucât atunci când mă implică mă scot din sfera mea de confort – adică mă pun să mă mișc. Ba mai mult să fac tot felul de lucruri cum ar fi alergatul în public, asistatul măcar dacă nu chiar implicarea directă la/în acte zgomotoase – tot în văzul altora, etc.
Fără să iau mâna de pe inimă trebuie să recunosc că de fiecare dată iese mult mai bine – MULT MAI BINE decât mă așteptam și chiar ajung să mă implic în atmosfera pe care o creează uitând (aproape) de criticul ochi public ce îmi petrece pasul în orice clipă a vieții. Odată trecut pragul ăla de la început e chiar interesant să devin parte din joc.
Între doi copaci am întins o ușă dintr-o cârpă colorată special în scopul ăsta, am așezat o alta drept cărare sau scenă de la ușa roz spre public și a început spectacolul. În contrast cu toată iarba verde dimprejur locul de sub copaci era doar colb gri bătătorit.
Sub regia Mamei, Puștiulică a luat chitara lui roșie și ne-a recitat cum a putut mai bine acompaniindu-se de zongoreli dezlânate din cântecele copilăriei lui. Oprindu-se pentru aplauze și făcând plecăciunile lui obișnuite la fiecare treizeci de secunde.

Aici l-am prins în poză pe la sfârșitul recitalului în timpul unei modeste plecăciuni mulțumitoare pentru aplauzele furtunoase.
Apoi a mai interpretat Mama la un fluier de lemn singura melodie pe care o nimerește – Oda bucuriei – și apoi a fost rândul meu. Pentru mine rămăsese setul de bongos – doua tobe lipite una de cealaltă cadou de la bunici pe când piticul avea nici un an.
M-am așezat gospodărește cu toată greutatea pe bucile din spate și am început să chem spiritele strămoșilor mâncători de banane cu sunete de tobe și ecou de junglă. Puștiulică s-a distrat maxim zdrumicându-și făptura filiformă pe ritmuri ancestrale cu grimase tot de acolo din întunecata junglă și scheme de saltimbanc rus la început de carieră.
După ce am lăsat terorismul fonic deoparte – spre mulțumirea câinilor și a celor care pașnic îi plimbau – ne-am apucat să aruncăm cu mingea de la unul la celălalt în formație triunghiulară. Mingea își metamorfoza starea de la o trecere la alta devenind când rece când udă când fierbinte sau pur și simplu scârbos de lipicioasă. Micul s-a prins imediat în exercițiul de imaginație și copiindu-ne reacțiile încerca să scape cât mai repede de mingea care îi îngheța, uda (sau i se lipea de) mâinile mici. Când a fost tura în care mingea frigea, piticania o prinde impasibil la graba mamei de a o pasa mai departe și îmi explică cu un ton al cărui calm contrasta flagrant cu panica din gesturile și vocalizele cu care ne aruncam unul altuia sfera fierbinte: „Eu am mănuși tati..” Eu cu ochii căscați a nedumerire : „Mănuși?” El – la fel de stăpân pe situație și un pic condescendent: „Mănuși tati.. de alea de cuptor. Pe mine nu mă frige – uite!” Și-mi manipulează demonstrativ mingea pe sub nas. Mda, nici urmă de piele scorojită, nici miros de purcel în lapte la proțap… ce să zic – avea dreptate! Și mănuși. De alea de cuptor.
După privirile cu râs înfundat de la Mama ne-am apucat de o alta joacă – un lup flămând simțise mirosul de minge proțăpită și fugărea doi purceluși până la casa din cârpă unde odată adăpostiți trebuiau suflați afară. După tot exercițiul am rămas cu o singură concluzie. Trebuie să ma apuc serios de alergat. Nu de alta da’ dacă mai dura un pic alergătura lăsam bunătate de ochi prin colbul granulat de sub copacii din parcul împădurit.
Am pus tot harnașamentul în sacoșa pântecoasă, pe ea în portbagaj și cu piticul de mână am coborât până la mare unde am văzut luna răsărind în timp ce Puștiulică arunca cu pietre în valurile leneșe și apoi am făcut cale întoarsă.
Noapte bună!
1 comments On 24 Aprilie 2017
Povestire sau poezie, nu mă pot hotărâ… da-mi place!